²Ø¾«¸ó

29 May 2009

By Emilia Chiscop

"Ziarul de Iasi" va prezinta povestea iesita din comun a unei tinere, psiholog la un cabinet din oras, diagnosticata cu tulburare afectiva bipolara, care reuseste sa-si tina in friu o psihoza ce distruge mii de vieti. Este o afectiune cumplita, pe care, potrivit statisticilor, ar avea-o nu mai putin de 200.000 de romani. Cazul Cristinei arata ce inseamna sa traiesti cu o astfel de afectiune in conditiile sistemului psihiatric invechit din Romania.

Ea spera ca istoria ei de viata sa ii ajute pe cei cu tulburari similare, sa le mobilizeze familiile si sa ne faca pe noi, presupusii "normali" ai societatii, mai toleranti. Viata Cristinei ne arata tuturor cit de subtire si aproape invizibila este demarcatia dintre "normal" si "patologic", in multe afectiuni psihice.

Se spune ca nu exista culme fara prapastie, ori extaz fara agonie. Cristina, absolventa de Psihologie la Bucuresti, acum angajata la un cabinet privat in Iasi, a parcurs deja de doua ori aceasta geografie a extremelor sufletesti, care in limbaj psihiatric se numeste tulburare afectiva bipolara. A trait cind la limita de jos - iar atunci cea mai mica decizie era greu de luat -, cind la limita de sus, iar atunci totul parea posibil; tinara timida se transforma intr-o persoana dezinhibata, extravaganta, lega conversatii cu necunoscuti, era deschisa la orice aventura. Ceea ce i s-a intimplat acestei fete arata cit de imperceptibila e linia care desparte cee ce numim "normal" de "patologic". La un moment dat s-a indragostit de un baiat, a inceput sa se imbrace mai indraznet, sa-i asculte muzica si sa-i caute prezenta pe strazi. Exista insa o linie invizibila dincolo de care indragostirea se preschimba in obsesie, obsesia in manie, iar supararea in depresie. Odata ce ai pasit aceasta granita, viata incepe sa semene tot mai mult cu o fraza conditional-optativa: traiesti normal daca ai pe cineva aproape care sa te suporte si sa te ajute sa iti revii, daca iti iei cu stoicism pastilele si daca ascunzi de gura lumii internarile la Spitalul de Psihiatrie. Cu ajutorul familiei, al medicului psihiatru Serban Turliuc si pastrindu-si secretul, Cristina si-a revenit si a acceptat sub legamintul confidentialitatii sa isi dezvaluie experienta. Mi-a vorbit despre ea fara indulgenta, ca si cum ar fi povestit viata altcuiva, cu detasare, dar si cu teama ca cine va citi ziarul va reusi sa o identifice in spatele pseudonimului. Spera ca istoria ei de viata sa ii ajute pe cei cu tulburari similare, sa le mobilizeze familiile si sa ne faca pe noi, presupusii "normali" ai planetei, mai toleranti.

Prima obsesie: "Uite-te la mine ce urit imi sta"

Cristina nu stie cu exactitate cind a trecut acea linie imperceptibila. S-a intimplat cind era studenta, adica acum circa trei, patru ani. Mai multe intimplari prevesteau, crede ea acum, aparitia tulburarii. Atunci insa nu le-a dat nici o importanta pentru ca, luate separat, nu aveau in ele nimic patologic.

De exemplu, cind era prin anul trei de facultate, a facut mare caz dintr-o tunsoare care nu ii placea si tot cam pe atunci i se parea ca se ingrasa. Astfel de ginduri au multe fete de virsta ei. Dar pe ea o marcau intr-atit incit vorbea despre ele tuturor cunoscutilor. "Uite-te la mine ce urit imi sta..", incerca ea sa ii convinga. Ii spuneau ca se inseala, ca tunsoarea ii vine bine si ca nu se ingrasa, ci din contra, parea ca slabise. Mult mai tirziu a realizat ca acestea au fost de fapt primele ei obsesii.

Cam tot pe atunci a inceput sa devina iritabila, parca nimic si nimeni nu ii mai facea pe plac, motiv pentru care a inceput sa se izoleze. "M-a tinut starea asta vreo citeva luni. Mi-a mai trecut cind m-am tuns, caci o schimbare conteaza mult. Dar continuam sa fiu setata pe negativ, iar din cauza starilor negative aveam somnolenta", descrie ea ceea ce acum stie ca a reprezentat prima ei depresie. Insa atunci nu si-a dat seama de asta. La urma urmei, asa era ea: mai deosebita, mai sensibila si - dupa cum o descrie sora ei - "tot ce se intimpla in jurul ei o afecta mai profund ca pe restul".

Pe Cristina toate tragediile lumii pareau sa o atinga, simtea nevoia sa se implice mereu in orice mult mai mult ca altii, de parca insasi viata ei depindea de asta. "Nu te mai consuma din orice, Cristina, las-o mai moale, nu mai fa din tintar armasar", i se spunea adesea. Si-a revenit de la sine in vacanta de vara. "O depresie netratata trece singura in sase luni" - spune dr. Serban Turliuc - dar lasa urme.

A inceput ultimul an de facultate vesela, cu chef de viata, si voia ca toata lumea din jur sa vada asta. "Voiam sa le demonstrez tuturor ca exist si m-am comportat nefiresc", spune Cristina.

"Ma simteam ca o persoana cu capacitati intelectuale si instinctuale cu mult superioare"

Tulburarea bipolara, aceasta pendulare intre cei doi poli ai depresiei si exaltarii - cind cu picioarele in noroi, cind cu capul in nori - presupune existenta cel putin a unei depresii si a unui episod hipomaniacal.

Cuvintul "maniac", care provoaca celor din jur o reactie de respingere cel putin la fel de puternica precum cel de "nebun", reprezinta insa ceva mult mai putin inspaimintator: tratatele de psihiatrie scriu ca cine a avut o perioada de dispozitie ridicata, fie expansiva, fie iritabila, cu durata continua de cel putin patru zile, diferita in mod evident de starea obisnuita sau nedeprimata, a avut un episod hipomaniacal.

Cristina are un chip luminos si e greu sa vezi in spatele zimbetului si al calmului pe care il degaja fata iritabila si "teribil de schimbatoare", pe care a intilnit-o cu doi ani in urma doctorul Turliuc. O adusese familia, mai mult cu forta, cum se intimpla sa fie adusi la spital majoritatea celor aflati in criza hipomaniacala sau combinata, care, simtindu-se capabili sa rastoarne muntii, refuza ajutorul.

"Persoanele aflate in episoade maniacale fac o multime de prostii pe care ajung apoi sa le regrete. Manifesta dezinhibitie sexuala, dezinhibitie alimentara, tot ceea ce a insemnat cindva dorinta nerealizata devine dintr-o data in mintea lor fezabil din cauza unui optimism exagerat", explica dr. Serban Turliuc.

Nimeni nu poate spune exact ce anume face ca o persoana sa capete tulburare afectiva bipolara, cu care sint diagnosticate anual trei cazuri dint-o suta, din care doua sint femei. Tulburarea poate aparea fie pe fondul unei fragilitati a celulei nervoase, existente din nastere, fie intr-o conjunctura care depaseste capacitatea de adaptare a organismului, adauga doctorul.

In familia Cristinei, antecedente diagnosticate nu exista. E greu de spus cu certitudine ce anume i-a declansat aceasta suferinta. Sa fi fost hipersensibilitatea ei terenul propice? Sa fi fost stresul combinat al grijilor din ultimul an de facultate, al imbolnavirii unuia din parinti, al despartirii de fostul prieten si al unei noi indragostiri nerealizate?

In cele din urma, Cristina a fost coplesita. Avea cursuri, examene, drumuri cu trenul la parinti si, in plus, avea de demonstrat tutuor ca e capabila sa le rezolve pe toate.

Si, dintr-o data, prinsa in acest cerc, a devenit altcineva. Era deopotriva suparata si exaltata. Se izola de colegi, dar socializa cu necunoscuti. Fosta studenta silitoare nu mai mergea pe la cursuri, dar iesea in cluburi, unde aduna multi oameni in jurul ei, ceea ce nici ei nu-i venea sa creada. "Ma simteam ca o persoana cu capacitati intelectuale si instinctuale cu mult superioare. Atrageam oameni noi pentru ca eram dezinhibata, ma imbracam altfel decit de obicei. Traversam de fapt un episod maniacal combinat", imi spune, mirindu-se parca si acum de ea insasi, care dintr-o data nu mai era fata cea timida si tematoare, care nu pleca niciodata de una singura undeva dupa ce apunea soarele, ci era o persoana curajoasa, dornica de aventura, optimista peste masura.

Arata asta prin toti porii si cel mai vizibil prin hainele pe care le purta, care combinau culorile tari cu stilurile diferite, asa cum in sufletul ei se amestecau contradictoriu, dar intr-un mixaj inteligent si atractiv pentru ceilalti, starile si gindurile.

In cele din urma, s-a lasat dominata de haos. Nu s-a simtit in stare sa-si dea licenta. A plecat acasa, in oraselul ei mic. Aceasta schimbare totala de ritm a destabilizat-o si mai mult. "Era limitata, nu avea slujba, nici perspectiva", spune sora ei, pe atunci si ea studenta, dar in Iasi, si care nu intelegea de ce, de la un moment dat, parintii nu i-o mai dadeau niciodata la telefon. "Are niste probleme, e la spital", i-au spus, dar n-au avut curajul sa rosteasca si cuvintul "psihiatric".

Cind parintii au vrut sa o aduca la spital, a sarit pe geam

Cristina realizase cu mult inaintea parintilor ca ceva se intimpla cu mintea ei. Cunostintele de psihologie o ajutau sa isi analizeze si chiar sa isi anticipeze cu mare luciditate starile, caci in episodul depresiv discernamintul nu e alterat, ci doar capacitatea de decizie. "Pe de o parte voiam sa merg la medic, pe alta nu voiam sa imi dezamagesc si mai mult parintii, si asa suparati ca nu imi dadusem licenta".

Cu toate astea, la un moment dat si-a facut curaj si le-a spus ca ceva nu e in regula. "Au negat. Mi-au spus ca e doar din cauza dezamagirii mele ca nu am dat examenul de absolvire", isi aminteste.

De fapt, reactia parintilor fetei nu faceau referire la ea, ci la ei insisi. E reactia tipica a celor mai multi, de respingere totala a unei tulburari psihice, considerata cea mai rea din toate. "Nu pot sa imi explic cind a aparut stigmatizarea. Cuvintul insusi te desfiinteaza: esti ne-bun", spune dr. Turliuc.

Cristina a cautat un cabinet psihologic pe Internet si a plecat la Bucuresti in cautarea unei confirmari. "Mi-a spus acelasi lucru: ca nu am nimic, ca am o stare proasta cauzata de intoarcerea acasa, pe care o s-o depasesc singura".

Cind a ajuns acasa, a devenit si mai agitata. Isi aminteste ca voia sa faca de toate, invata pentru licenta, umbla si la interviuri pentru angajare, nu dormea, avea oscilatii mari de dispozitie. Putea sa rida acum si sa plinga peste cinci minute, sau sa fie acum binevoitoare, iar peste cinci minute sa fie pusa pe harta. "O matusa de-a mea a venit in vizita si a intrebat-o pe mama de ce sint asa agitata. Devenise vizibil", rememoreaza ea.

Socializa usor cu necunoscuti, dar devenise distanta fata de parinti, ceea ce nu se intimpla inainte. "Parintii devenisera acum constienti ca ceva se intimpla, iar eu, fiind acum intr-un episod maniacal, refuzam ajutorul, ma simteam puternica".

A fost greu sa o convinga sa mearga la spital si a incercat orice ca sa scape. Intr-o zi, a sarit pe geam, din apartamentul de la parter, si dusa a fost. "Au fost foarte ingrijorati, m-au cautat toata ziua. Am fost adusa acasa seara de un cunoscut al familiei, pe care, desi eu il cunosteam vag, l-am abordat pe strada si m-am plins ca parintii nu ma lasa in pace, ca imi vor raul. In mintea mea, imi cautam de fapt aliati", isi aminteste.

"Era marcata de ideea de ghinion, invoca si transmisii telepatice"

"Cind am cunoscut-o, era intr-o stare cumplita. Avea o stare psihotica evidenta, era dezorientata, avea si niste continuturi delirante cu tenta persecutorie, erotiza mult relatiile interpersonale", relateaza dr. Serban Turliuc, adaugind ca pacienta sa a fost si foarte rezistenta la tratament: "Abia dupa mai bine de o luna am reusit sa port cu ea un dialog pe care sa mizez". Atunci doctorul a putut sa afle mai mult decit despre simptomele vizibile - starile schimbatoare, somnul intrerupt, apetenta alimentara. I-a descoperit idei rupte de realitate ce vizau teme religioase, caci tinara provine dintr-o familie practicanta, iar mediul cultural si familial influenteaza mult continuturile delirante sau obsesiile. «De ce sa imi faca Dumnezeu asa ceva?», intreba ea doctorul.

"Era marcata de ideea de ghinion, invoca si transmisii telepatice", o descrie dr. Turliuc, adaugind ca, in mod sigur, Cristina ar putea sa imi spuna mai multe, caci, in general, oamenii cind isi revin din suferinta isi amintesc aspecte relevante pe care au uitat sau au evitat sa le spuna medicului pentru a-i convinge ca totul e in regula cu ei: "Cind m-am vazut in spital, singurul meu scop era sa il conving pe domnul doctor ca sint bine si merit sa fiu externata. Din acest motiv ma opuneam comunicarii", a recunoscut chiar ea.

"Am vazut paciente sedate, cazute pe ciment, care strigau dupa ajutor, in timp ce asistentele mincau seminte"

Spitalul de Psihiatrie reprezinta, pentru cei care ajung sa il cunoasca, a doua mare trauma dupa aflarea diagnosticului. In frinturile de memorie reconstituite printre efectele sedarii, Cristina isi aminteste de paciente mergind la baie pe sapte carari, sleite de puteri din cauza medicatiei, paciente carora le curgea mincarea din gura de neputinta.

"Daca eu stau printre aceste femei, inseamna ca sint mult mai bolnava decit am crezut", judeca ea descurajata. Se simtea marginalizata, in afara lumii. Aici a simtit pentru prima data pe pielea ei cum e sa fii privit cu dispret si uneori cu indiferenta si blazare. "Am vazut paciente sedate, cazute pe ciment, in baie, care strigau dupa ajutor, in timp ce asistentele din garda mincau seminte", povesteste ea, spunind ca ii datoreaza revenirea din suferinta doctorului Turliuc si familiei, care a inteles-o si a ajutat-o.

"Sustinerea familiei este, indraznesc sa spun, chiar mai importanta decit medicul", spune doctorul Turliuc, intrucit familia cunoaste mai bine si in mai multe ipostaze persoana, o iubeste, o apreciaza, o incurajeaza.

Ce se intimpla atunci cu cei care nu au sansa Cristinei, care nu sint intelesi de parinti, sau sint abandonati de sotii, soti, prieteni? In Romania, acestia sint practic condamnati de societate la suferinta, caci intregul sistem ii respinge, iar medicina comunitara nu exista, din pacate.

"Echipele terapeutice, prevazute in lege, dar cvasi-inexistente, ar putea face minuni. Ele nu ar avea rostul unei interventii formale, de tipul unui simplu control, ci ar avea datoria sa implice social persoana, sa ii creeze conduite legate de gospodarire, sa invete familia, daca ea exista, sa ii corijeze reguli de functionare", explica dr. Serban Turliuc, adaugind ca medicina comunitara este nu doar mai eficienta si mai putin stigmatizanta decit spitalizarea, ci si mult mai ieftina: "La spitalul din Bordeaux, cu care spitalul nostru are o colaborare, se deconteaza lunar 2 milioane euro cu serviciile comunitare. Dar e mult mai ieftin in raport cu spitalizarea, care costa 600 de euro pe zi pentru fiecare pacient".

"A avut un progres extraordinar"

Cita vreme la noi aceasta asistenta comunitara este nula, odata externate persoanele cu tulburari psihice depind practic de familie, iar atunci cind aceasta nu exista, de puterea lor de responsabilizare si decizie, mult alterata si chiar inexistenta in episoadele de criza.
Riscurile la care sint expuse persoanele singure diagnosticate cu tulburari psihice este refuzul de a merge la control si intreruperea medicatiei la primele semne de revenire. "Uneori simptomele dispar dupa doua saptamini. Multi trag concluzia ca si-au revenit complet. Or, medicamentele au timp de injumatatire, iar intreruperea lor duce imediat la decompensare", spune dr. Turliuc.

Foarte important pentru reusita tratamentului, adauga el, este modul in care medicii reusesc sa explice persoanelor cu probleme si familiilor importanta administrarii corecte a tratamentului.

Dupa o luna, Cristina a iesit din spital si a avut o evolutie foarte buna. "A avut un progres extraodinar, a dat licenta, s-a angajat, era vesela, facea sport", spune sora ei, fapt confirmat si de doctor.

S-a stabilit in Iasi, unde locuieste si acum, in gazda. In afara tratamentului si a controalelor periodice la medic, viata ei curgea din nou la fel ca inainte. Recapatase un echilibru sufletesc de care si medicul era uimit.

A doua cadere: "Totul avea legatura cu tot"

La aproximativ doi ani de la prima internare, Cristinei i-au revenit insomniile, iar in mintea ei a aparut din nou, obsesiv, imaginea baiatului de care se indragostise in ultimul an de facultate. Cea de-a doua cadere a venit tot toamna, dupa o iesire la mare, caci un nou episod poate aparea fie aparent inexplicabil, peste noapte, fie in urma unui factor excitant pentru creier, care poate fi o traire pozitiva intensa, sau una negativa.

Cristina facea acum tot felul de conexiuni, totul parea sa fie o coincidenta stranie, avea impresia ca pina si melodiile ascultate la radio aveau in ele un mesaj special pentru ea. "Totul avea legatura cu tot" - descrie ea starile care incepusera sa o domine si care au inceput sa ii influenteze treptat activitatile zilnice: "Spalam rufe intr-una, faceam curat in dulapul de haine de zeci de ori pe zi".

Sora ei a fost prima persoana din anturaj care a realizat ca e ceva in neregula. "Avea tendinta de a se certa. Daca o sunam intreba de ce o stresez, daca vedea un apel ratat ma intreba daca nu am si altceva de facut decit sa ii dau telefoane. Vorbea raspicat, desi in general ea e timida si tacuta. Aceste reactii pot trece pentru unii drept normale, dar pe Cristina nu o caracterizau", imi spune sora acesteia.

"Ce cool este sora ta", ii spuneau colegii, vazind-o pe Cristina care, mai nou, isi taia singura hainele cu foarfeca, le remodela tivul si decolteul fara sa le mai festoneze, iar asta ii dadea un aer hippie. Ei nu stiau ca de obicei nu era asa, ci era o fata conformista si cuminte, iar acum era din nou intr-o criza maniacala. Devenise cheltuitoare - toca un milion de pe o zi pe alta - foarte generoasa, dadea haine si lucruri la toata lumea, dar si exagerat de bisericoasa - dadea mereu pomelnice, cumpara metanii si le daruia oamenilor.

"Nu a mai apucat sa faca alte gesturi neobisnuite pentru ca am dus-o la spital din vreme", spune sora ei, accentuind cit de important este ca cei din jur sa reactioneze la timp, sa aiba atitudine, sa fie mereu cu atentia treaza astfel incit criza sa nu aiba timp sa se dezvolte. Cu grija si atentie, se poate trai cu tulburarea bipolara fara probleme.

"Nu ar trebui sa mai fie privite atit de inspaimintator aceste afectiuni. Oamenii pun eticheta de nebun si cred ca a fi nebun si a avea cancer inseamna ca esti irecuperabil, desi medicina a evoluat, iar tratamentele iti imbunatatesc acum mult calitatea vietii", spune sora Cristinei.

Dr. Turliuc spune la rindu-i ca tulburarea bipolara este "cea mai fericita dintre psihoze" pentru ca nu isi pune amprenta pe chip si, daca esti ingrijit corect, poti duce o viata perfect normala intre episoade, iar pauza dintre acestea poate fi foarta lunga, de 2- 3 ani, dar a avut si cazuri in care a doua criza s-a petrecut peste 30 de ani.

Cristina si-a revenit repede din cea de-a doua cadere. A iesit din spital dupa trei saptamini. S-a angajat din nou. Lucreaza la un cabinet privat de consiliere. Citeste mult despre afectiunea ei, are chiar si o diploma de participare la un congres de specialitate. Noua tunsoare ii vine bine. I-am spus asta la ultima noastra intilnire si a zimbit multumita ca a gasit un hair-stylist care i-a intuit stilul.

Are si un prieten care ii stie diagnosticul. Are viata inainte. Spera sa tina drumul drept cit mai mult timp. Lectia cea mai buna pe care i-a dat-o suferinta este aceea a acceptarii: "Nu trebuie sa demonstrez nimanui nimic. Sint ceea ce sint".

Articolul este parte a proiectului Emiliei Chiscop, bursier "Rosalynn Carter "pentru jurnalism pe probleme de sanatate mintala 2008--2009. Bursele sint acordate anual de Centrul Prezidential Rosalynn si Jimmy Carter din Atlanta, SUA, pentru zece jurnalisti din lume, pe baza unei selectii de proiecte ce vizeaza reducerea discriminarii persoanelor cu tulburari psihice. Proiectul jurnalistei consta intr-o serie de articole, incepind cu o analiza detaliata a sistemului de sanatate mintala romanesc si continuind cu povestile unor oameni cu tulburari mintale, care convietuiesc deopotriva cu boala si stigma.

Ce este tulburarea bipolara

Este o tulburare de dispozitie, cu o incidenta de 1% in populatie, care cunoaste doua tipuri. Tipul I are loc cind persoana a avut un episod maniacal suficient de sever pentru a necesita spitalizarea, iar tipul II presupune ca persoana sa fi avut macar o depresie majora si un episod hipomaniacal.

Episodul depresiv se manifesta prin dispozitie iritabila sau anxioasa, iar episodul maniacal prin euforie, iritabilitate sau ostilitate. In episodul depresiv persoanele au accese de plins (dar exista si posibilitatea de a nu avea incapacitatea de a plinge sau de a simti emotii), iar in faza maniacala pot izbucni in plins dintr-o data. Depresivii nu au incredere in ei insisi, au stima de sine scazuta si isi fac auto-reprosuri.

La polul opus, maniacalii au o stima de sine exagerata, manifesta chiar grandoare, laudarosenie. Depresivii nu se pot concentra si manifesta indecizie. Ceilalti au fuga de idei. Depresivii pierd interesul pentru activitatile obisnuite, se retrag social, isi pierd sperantele, se simt neajutorati si au o dependenta crescuta. In episodul maniacal, creste interesul pentru alte activitati, pentru alti oameni care ajung sa ii evite din cauza comportamentului bagacios, fac cumparaturi nesabuite. In episoadele cu depresie, persoanele au idei despre moarte si sinucidere, inhibitie psiho-motorie, oboseala si agitatie.

In faza maniacala au o accelerare psihomotorie, senzatie crescuta de bunastare fizica. Persoanele cu depresie au insomnii sau hipersomnii, iar cele aflate in episod maniacal au nevoie scazuta de somn.

Depresivii pierd dorinta sexuala, ceilalti o au crescuta. Primii au deliruri de devalorizare sI pacat, ceilalti au deliruri grandioase de talent exceptional. Depresivii au deliruri de persecutie, maniacalii au deliruri de asistenta (venire in ajutorul celorlalti), dar pot avea si de persecutie. Depresivii au deliruri de modificare negativa a sanatatii, de saracie, maniacalii au delir de stare exceptionala, de bogatie, ascendenta aristocratica. Tulburarea bipolara reprezinta practic o pendulare permanenta intre normalitate si episoade depresive si maniacale.

Cum evolueaza tulburarea bipolara

"In psihiatrie, nu exista nici boala, nici vindecare. Mai potrivite sint cuvintele «tulburare» si «revenire»", spune dr. Serban Turliuc. Episoadele maniacale dureaza 3-6 luni, cu rata de recurenta mare, de 10 recurente. 80-90% din pacientii maniacali fac si un episod depresiv complet. Prognosticul e moderat: 15% se remit, 50-60% au recaderi multiple cu o functionare buna inter-episodica, iar la o treime persista simptomele si se deterioreaza social. (Sursa: Benjamin J. Sadock, Virginia Sadock, Manual de psihiatrie clinica)

Celebritati diagnosticate cu tulburare bipolara

Cintareti si muzicieni: Sinead O'Connor, Kurt Cobain (Nirvana), Ozzy Osbourne, Nina Simone.

Actori: Vivien Leigh (interpreta personajului Scarlett O'Hara din "Pe aripile vintului"), Richard Dreyfuss, Patty Duke.

Scriitori: Lord Byron, Mark Twain,Charles Dickens, William Faulkner, Scott Fitzgerald, Ernest

Hemingway, Herman Hesse, Virginia Woolf, Edgar Allan Poe.

Fotbalistul Paul Gascoigne, fizicianul Isaac Newton

Sfaturi utile

* Daca apare o modificare in comportamentul cuiva, care ii afecteaza capacitatea de adaptare, iar aceasta stare persista timp de trei saptamini, e recomandat ca familia sa ceara sfatul unui medic. Chiar daca e doar o reactie, nu neaparat o afectiune, chiar si aceea are remedii terapeutice, intrucit aceasta reactie va lasa urme in timp.

* Familia trebuie sa reactioneze cit mai devreme posibil, pentru a nu lasa criza sa ajunga la maturitate. Trebuie sa identifice primele simptome care au declansat criza precedenta.

* Familia trebuie sa inteleaga prin ce trece persoana cu o tulburare psihica. "Pentru ca suferintele psihice nu se vad sub forma de singe sau puroi, cei din familie ramin cu impresia ca persoana nu sufera, ci e lipsita de vointa. In loc sa il incurajeze pe depresiv, il iau in deridere: hai, iesi afara si te plimba, ce e asa de greu? Or, in realitate, numai pacientul stie cita energie lipseste ca macar sa gindeasca sa faca asta", spune dr. Turliuc.

* Familia trebuie sa inteleaga durata tratamentului. Uneori simptomele dispar dupa doua saptamini. Multi trag concluzia ca persoana si-a revenit, dar intreruperea tratamentului duce la destabilizare.

Copyright 2009. Used with permission from Emilia Chiscop and Ziarul de Iasi.